Amintiri din clasa a doişpea

Dă play înainte, altfel n-are farmec:

Când mă uit în urmă la ultimul an, nu-mi vine să cred cât de repede a trecut. Dacă ultimul an de liceu a zburat, despre anul 1 de facultate aş putea spune că a dispărut pur şi simplu, chiar dacă a fost un an extrem de greu.

Nu-mi vine să cred că imediat avem 1 an de la sfârşitul clasei a 12-a. Mi-aduc aminte cu câte nerăbdare aşteptam noi să intrăm la festivitate fruoms, în aplauzele rudelor, prietenilor si colegilor mai mici şi cu “Gaudeamus” în fundal. Curtea şcolii a fost un vis, plină de flori şi de oameni zâmbitori, care se uitau la noi cu admiraţie, în primul rând pentru că reuşisem să terminăm cu brio un liceu renumit pentru severitatea profesorilor şi în al doilea rând pentru că eram atât de frumoşi toţi, eleganţi şi zâmbeam încontinuu pentru că de-abia aşteptasem momentul absolvirii. Nu ne-am gândit niciodată că o să ne fie dor unora de alţii, având în vedere că n-am fost chiar cea mai unită clasă din lume. Acum însă, ne uităm în urmă şi ne dăm seama că într-adevăr liceul a fost cea mai frumoasă perioadă din vieţile noastre.

Ultimele săptămâni din clasa a 12-a au fost deopotrivă o feerie, dar şi un chin. Scriam albume, aveam discuţii mult mai apropiate cu profesorii, ne dădeam mari cu poze de promoţii făcute cu fotografi care mai de care mai renumiţi în oraş, nu ţineam multe ore, mediile erau deja încheiate de mult. Veneam la şcoală doar 1-2-3 ore pe zi, în mare parte pentru pregătiri la Matematică sau Fizică, pregătiri care nu se mai desfăşurau în stresul din timpul anului, ci într-o atmosferă relaxată, veselă. Am avut noroc de-o profesoară minunată din toate punctele de vedere, care nu ne-a lăsat de tânjală şi am ajuns astfel la sfârşitul clasei a 12-a să nu fim stresaţi pentru Bac la materia ei.

În ultimele săptămâni, se mai săturaseră şi profii de predat şi vorbit la pereţi (că singurele materii la care eram atenţie erau cele 3 din care urma să avem Bacul, restul erau doar ore în care ne găseam tot felul de preocupări pe sub mese – de la lăsat semnături pe bănci până la discuţii la telefon, vopsit de unghii, şi uneori chiar şi învăţat pentru Bac – aşa că ne întrebau pe la ce facultăţi o să mergem, ce vrem să studiem, ne dădeau sfaturi sau ne tachinau în fel şi chip.  Lucrurile astea se întâmplau de 4-5 ori pe zi, pentru că fiecare prof era curios, vă daţi seama.

Au fost şi un chin zilele astea, pentru că eram nerăbdători să vină vacanţa, eram terminaţi de oboseală, vroiam să treacă Bacul odată, să ne bucurăm de o vară superbă şi, cel mai important, să venim la facultate. Plecatul de acasă şi trăitul pe cont propriu ni se părea ceva minunat şi eram emoţionaţi gândindu-ne la asta. Însă după 3-4 luni de facultate, majoritatea colegilor mei veneau acasă din 2 în 2 weekenduri, ca dovadă a faptului că trăitul departe de părinţi nu mai era atât de interesant ca în primele săptămâni. Aş fi venit şi eu, dar nu puteam sub nicio formă mai des de o dată la 2 luni.

Ne-a venit la un moment dat rândul să facem pozele pentru panoul şcolii. Pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba, e un tablou de vre 2-3 metri pătraţi în care apăreau pozele fiecărui elev din generaţia de a 12-a şi profesorii care predaseră la clasele respective. Ne-am făcut mult aşteptatele poze şi toţi săream în sus de mândrie prin şcoală când au adus panourile şi când le-au atârnat pe pereţii liceului.

Cum era să uit să vorbesc despre cel mai tare diriginte pe care ar putea cineva să-l aibă? Al nostru a fost de nota 11 şi  încă mulţi îl vizităm sau îi scriem de fiecare dată când avem ocazia ocazia. Nu se compară cu tutorele de la facultate. Dirigintele nostru cel puţin ne-a fost ca un tată şi ne e dor de el de murim. Nu ne-am împăcat noi chiar tot timpul, că doar aşa e cu părinţii, nu?,  dar a fost şi este un om minunat şi jur că mă uit cu invidie la actualii lui elevi . Mi se pare că ni l-au luat, la fel cum ne-au luat şi sala de clasă pe care acum scrie IX H, nu XII A. Păcat că nu realizează ei încă ce om de treabă au în faţă.

Şi mă uit încă o dată în urmă şi nu-mi vine să cred prin câte schimbări am trecut şi cât de diferită sunt acum faţă de Ioana din aceeaşi perioadă a anului trecut. O mulţime de factori au contribuit la schimbarea ACELEI Ioana în ACEASTĂ Ioana şi încă nu pot să spun că schimbarea mă mulţumeşte pe deplin. Dar va veni şi momentul ăla şi va fi magic, promit😀

Şi mă mai uit încă o dată în urmă şi îmi dau seama ce deprimare m-a apucat amintindu-mi de ultimul an de liceu şi scriind postul ăsta… Nu ştiu dacă mi-e mai tare dor de lipsa grijilor sau de mediul de acasă de care nu m-am dezobişnuit încă şi pe care îl asociez cu perioada liceului. Cert e că încă sunt în perioada de vindecare, perioadă în care încă evit să trec pe lângă clădirea şcolii când merg acasă pentru că mă întristez, perioadă în care nici nu ştiu dacă ar trebui să vorbesc sau nu cu foştii mei colegi. Mă bucur doar de prieteniile pe care le-am făcut şi pe care niciun sfârşit de a 12-a, nicio facultateşi nicio milă din cele aproape 3000 care ne despart n-o să le rupă.