Despre fostele relaţii

Atunci când ieşi dintr-o relaţie, te simţi în aer. Indiferent dacă ai fost tu cea care a pus punct sau dacă, hm, dânsul a fost ăla rău şi fără suflet, în primele minute/ore/zile de solo life nu ştii ce-i cu tine.

Îţi vine să trimiţi un SMS, să suni pe cineva, să spui un ‘te iubesc’, să faci lucruri din rutina zilnică ce-ţi aduceau zâmbetul pe buze pentru că, nu-i aşa?, tot ceea ce făceaţi împreună erau mici lucruri ce te umpleau de energie şi fericire. Lucruri aparent banale şi penibile, dar care în fond făceau foarte bine la psihicul tău.

De fiecare dată când am ieşit dintr-o relaţie am simţit că sunt a nimănui. Eram a cuiva şi am devenit a nimănui. Aşa mă simţeam şi sunt groaznic de curioasă să ştiu dacă şi altele/alţii dintre voi aţi trăit aceleaşi momente. Mă obişnuiesc repede cu binele, repede cu micuţele ‘te iubesc’, ‘ce frumoasa esti astăzi’, cu îmbrăţişările protectoare şi aşa mai departe, şi când realizam că n-o să le mai am mă panicam. Era o luptă în creierul meu, în care jumătatea stângă era speriată şi se simţea foarte singură şi diabolică totodată pentru că a putut să rănească unui om spunându-i că tre’ să punem punct. Cealaltă jumătate îmi spunea că e bine ce am făcut şi venea cu argumente – nu-l mai iubeai, nu-ţi mai plăcea să ieşi cu el pe stradă, nu-ţi mai plăcea să-l vezi cu prietenii tăi, se schimbase “ceva” şi  nici măcar nu-ţi mai doreai să repari acel ceva.

Dar chiar dacă întotdeauna câştiga partea dreaptă, cea care venea cu argumentele pro-despărţire, întotdeauna am ajuns să-mi fie dor de momentele petrecute cu respectivul băiat şi să confund asta cu dorul de băiatul respectiv. Mare greşeală! Mi-era dor să-i pese cuiva de mine, nu mi-era dor de celui care-i păsa de mine. Mi-era dor de râsul nebun şi fără sens, nu mi-era dor de cel alături de care râdeam.

Am avut norocul, cel puţin până acum, să nu fiu părăsită niciodată. Eu am fost cea care şi-a dat seama de fiecare dată că joaca merge prea departe şi că nu are rost să continui o relaţie al cărei viitor nu-l vedeam, sau mai grav, nu-l doream [şi n-am regretat niciodată!]. Sunt genul de persoană de care băieţii se îndrăgostesc greu, dar când se îndrăgostesc o fac nebuneşte şi-şi închipuie toată viaţa alături de mine – şi pe mine lucrurile astea mă sperie şi mă fac să hmm…vreau să păstrez distanţa. În astfel de momente îmi dau eu seama dacă am nevoie de un aşa bărbat băiat sau nu. Nu vreau să fiu cocoşul într-o relaţie, eu chiar dacă sunt puternică şi par de fier, am nevoie de extraordinar de multă atenţie, sprijin şi iubire. Dintr-o relaţie în care eu decid totul şi eu sunt motorul – singură – îmi doresc să ies cât mai repede posibil. Vreau ca un băiat să se îndrăgostească de mine, dar cu raţiune. Cu maturitate. Şi atunci va fi bine pentru amândoi şi nimeni nu va avea de suferit, indiferent de finalitate, indiferent dacă va exista un final. Sau dacă nu va exista😀

Dar nu mă aştept să întâlnesc un astfel de băiat la 19 ani. Mi-ar plăcea, bineînţeles, dar prefer să am câţiva înainte cu care treburile să nu meargă, ca să pot să învăţ nişte lucrurie din relaţiile eşuate, să învăţ din greşeli, şi să evit, în felul ăsta, să le fac atunci când voi avea parte de o relaţie serioasă. Şi ar trebui să le mulţumesc sincer celor 3 foşti pentru toate lucrurile pe care m-au învăţat (multe involuntar) şi care au făcut ca fiecare relaţia de după ei să fie tot mai bună. Numai salutări de bine, băieţi!😀

Voi pentru ce aţi vrea să le mulţumiţi foştilor/fostelor?